Greutatile

Chiar si peretii ma preseaza…
M-am saturat deja de tot ce ma inconjoara. E paradoxal, unii se bucura de fiecare moment petrcut, pe cind altii Numara zilele pina la finalul logic.
Oh, as da orice pentru a face parte din prima categorie. Insa, viata e viata, parerea mea nu a fost ceruta…
Paremi-se, cineva zicea ca tot ce se intimpla, se intimpla spre bine. As vrea sa cred, dar totul ma face sa cred in inversul acestei afirmatii.

Care e sensul vietii?
Ok, e o intrebare retorica, nu cer raspuns la ea. Pur si simplu vorbim de sensul vietii oriunde si oricind, indiferent de situatie…
Fiecare isi are destinul, spuneti? Pai, care e al meu? Sa simt durerea care nu are inceput si, cel mai important, nu are sfirsit? Nu prea sunt incintata de un astfel de destin.

Mi-ar placea mai mult sa fiu o insect decit un om.
De ce nu m-am nascut, ca spre exemplu, avind chipul unei omizi?
As fi fericita, daca as fi nascuta ca o omida. Doar inchipuiti-va, nu sint extreme de frumoasa, ba, din contra, multi ar spune ca sunt urita. Ei bine, nici in realitate nu-s frumoasa, dar nu-i pe asta.
Mai departe. Fiind omida, mi-ar fi indifferent de parerea altora.
Acum, insa, nu-mi pot baga piciorul in parerea masei cenusii din jurul meu. Cum o numiti voi? Societate? Imi auziti risul ironic?  Asta e doar un cuvint fara sens pentru mine… Din acest cuvint a ramas doar sunetul, nimic mai mult…
Urmatorul punct. Cit de rau nu mi-ar fi, as sti ca totul in curind se va sfirsi… Norii vietii mele vor fi alungati de un soare, care imi va incalzi sufletul, topind gheata formata datorita relatiilor “bune” cu ceilalti. Asa numitul soare cred ca ar fi transformarea mea din Cenusareasa in printesa la care visam nopti la rind.
Viata mea nu-mi ofera astfel de oportunitati. Pacat. Chiar nu mai am puteri pentru a suporta totul, dar restul ma linistesc. “Toata viata e inainte” imi spun ei, dar ce sa fac, daca vreau sa traiesc aici si acum?

Inteleg ca viata nu mi-a promis ca va fi usoara, dar oricum am nevoie de o mica bucurie, o raza micuta de soare... Nu cer mult, asa? De ce dar unii primesc totul si altii nimicul? Nonsense.
As vrea si eu sa simt ca cineva are nevoie de mine, sa simt finetea imbratisarilor, gustul dulce al buzelor… Ginduri copilaresti, spuneti? Nu am de gind sa ma contrazic. Citi oameni sunt, atitea si pareri vor fi. Ce-i drept, da, chiar sunt niste ginduri copilaresti. Nu am, de ce ma rusina, caci chiar sunt o copila. Poate am crescut fizic, dar inauntru sunt acelasi copil suparat care nu a primit ceea ce si-a dorit.

Nu pot schimba nimic, fac un pas inainte si doi inapoi. Imi e frica de viitor. Dar asta deja e o alta tema…
Vreau schimbari si ma tem de ele ca de foc. Cine stie ce schimbari vor urma? Unde ma vor adduce ele? Cine a spus ca nu se vor transforma intr-o sageata care imi va strapunge din nou sufletul? Si asa e vai de el…
Poate nu pare ca ma roade inauntru, dare eu simt asta, ceea ce nu vad altii… Sa incerce cineva sa ma ia de mina. Pur si simplu o stringere de palma. Poate imi va alina durerea… Poate o va simti…

Ei bine, ramin aici, in prezent, avind un adevarat haos in loc de creier, pentru a vedea visuri colorate despre viata ideala care, sper, ma asteapta undeva la colt…